România: Universul fără standarde
Desigur, într-o Românie dominată de analfabetism funcțional și profesional, discuția pare cumva donquijotescă și deplasată: deși considerat azi Moartea Neagră a mediului intelectual, până mai ieri plagiatul fusese lăsat doar pe mâinile unei fragile și tenace doamne Șercan, care a fost și amenințată cu moartea, în tăcerea generală a zecilor de „organizații civice” și sute de universitari. Acum problema plagiatului a revenit la modă și toți se jură că nu fură.
Discuția are un fundal suprarealist: în pragul rectificărilor bugetare, prim-ministrul Cîțu care, altminteri, face caz de diplome și studii, spune că rentabilitatea primează și că nu vede de ce ar finanța educația, cercetarea sau sănătatea, dacă nu se obțin rezultate palpabile. „Cei care doresc să facă cercetare trebuie să fie în competiţie între ei pentru resurse, dacă aceste resurse vin de la stat sau din sectorul privat şi doar cei care dau rezultate vor putea să meargă mai departe” spunea prim-ministrul la un eveniment online între oamenii cu bani.
Dar dacă vrea să taie din fonduri, de ce nu taie salariile și pensiile speciale, așa cum se lăudau PNL și USR că vor face în primele 30 de zile de guvernare? De ce nu închide monștrii bugetofagi din bolgiile economiei românești? Sau măcar să le privatizeze? Sunt unele, ca CFR, de pildă, care ar trebui scoase la licitație olandeză, adică scăzând sume de vânzare la fiecare strigare, atât de nocive economic au devenit. CFR care, în plin sezon turistic, și-a dovedit nu inutilitatea, ci toxicitatea: trenurile CFR au lăsat oameni în câmp, să se descurce (sau să se dezintegreze în arșița zilelor). Au acumulat mii de ore de întârziere, au răscopt călătorii captivi în conservele pe roți de pe vremea lui Pazvante, fără aer condiționat, apă curentă sau hrană. Mai mult, s-a dispus ca în zilele în care șinele ating temperatura de 550 C (așadar în mai toate zilele caniculare), viteza să se reducă cu 30-40 de km. Nu știm cum s-ar putea realiza asta, de vreme ce viteza medie de deplasase a trenurilor de călători este de 40 km/h. Din copilărie am învățat că șinele de cale ferată se montează cu rosturi între ele tocmai pentru a permite dilatarea pe vremuri caniculare dar, nu-i așa? educația de acum multe decenii nu mai e valabilă azi.
Ministrul transporturilor, acel Hercule de carton care zice că a curățat (cam prost și pe alese, după opinia mea) grajdurile lui Rădoi de la metrou de pestrițul comerț sindicalizat, spune azi că, după ce un tren de pasageri a ținut într-o căldură delirantă vreo 14 ore niște copii care se întoarceau acasă din tabără fără ca măcar să se învrednicească să le trimită apă și mâncare, cum ar face orice tip cu urme de empatie pe carnetul de partid, spune așadar că nu e cazul să concedieze pe nimeni, că tipul de la CFR e simpatic.
Simpatic pe banii noștri: CFR a pierdut anul trecut cât în precedenții șapte ani (crescând de 29 de ori în ultimii cinci ani!), a înghițit în zece ani vreo 10 mld lei subvenții (din care doar vreo 20% au fost investiții), salariile s-au dublat față de 2014 (ajungând în medie 6500 de lei brut, mai mari cu 30% față de media națională). În tot acest timp, cu fălcile încleștate pe jugulara bugetului, CFR, ca multe alte companii falimentare care se folosesc de scutul uman al beneficiarilor (Poșta Română, de pildă), nu a schițat nici cel mai mic proiect de restructurare. La ce bun, dacă din hemoragiile astea financiare poate întreține vreo 12 mii de angajați? Iar când se desparte cu greu de o divizie (cum a fost când s-a desprins CFR Marfă de SNCFR) ajunge pe mâinile vreunei clone de partid și de stat care califică mecanici de locomotivă indivizi care au mari și grave probleme cu etilotestul, ca în recentul accident de la Fetești: mecanicul trenului care a intrat în alt mărfar staționat avea vreo 0,4% alcool și nu e de mirare că a adormit. De fapt, tot ce se întâmplă în transporturi pare un accident. Poate pentru că nu se mai lasă un spațiu/rost unde trebuie? Oricum, mare parte din infrastructură nu ar rezista nici în condiții meteorologice mai bune la o viteză mai mare decât cea de ricșă, așa cum nici pe unele drumuri peticite și boșorogite ale patriei nu e indicat să circuli cu o viteză mai mare decât cea mai mică viteză legală. Un sistem de transporturi care are mai degrabă relevanță socială, decât statistică.
Dar nu la CFR se vor tăia salariile sau/și subvențiile, ci în cercetarea care a devenit brusc bugetofagă pentru că nu produce valoare fără număr, fără număr. Există, desigur, institute de cercetare la nivel național care se susțin prin granturi/fonduri europene, pentru că programele pe care le dezvoltă sunt de interes comunitar. Există și alte institute care consumă continuul spațiu-timp și banii bugetari degeaba. Se pitesc prin cutele Academiei Române zeci de institute care se dublează, ba chiar triplează, așa cum și în mediul universitar vedem acum (că tot e sezonul înscrierilor) că sunt bugetate multe facultăți și secții universitare cu obiective identice, doar că la facultăți diferite. Evident, toate dispensabile sau chiar inutilizabile pe piața muncii, că de ce s-ar gândi ministerul sau universitarii la ce urmează după ce studenții sunt evacuați din campusuri? De ce ar scutura programele universitare de balast?
De fapt, mediul universitar, ca și cel al cercetării, trebuie analizat cu atenție nu din punctul de vedere al eficienței economice (cât de eficient economic poate fi un altminteri vital institut de lingvistică? Câți bani poate produce unul de dialectologie și/sau folclor? Ce eficiență are o școală de balet sau o Academie de teatru?), ci din punctul de vedere al relevanței științifice/al creativității.
Există multe feluri de ineficiență economică: într-un fel e ineficient economic un institut de istorie sau politologie, o școală de studii sociale și politice populate de stafii postcomuniste, în alt fel, un institut de cercetări sociologice/comportamentele (doar niște exemple). Poate că primul le e mai simpatic politicienilor care sar cu banul public pentru că acolo li se nemuresc, fardează și idealizează neputințele, să pară mari virtuți de oameni de stat. Al doilea tip este mai antipatic pentru că, dacă și-ar face treaba cum trebuie, fără să-și politizeze obiectivele și metodologia, ar putea realiza o fotogramă a realității, cu toate ale ei, plăcute și, mai cu seamă, neplăcute: ar cerceta reacția oamenilor la politicile de guvernare, la decizii, la atitudini, ar fi prin urmare o hârtie de turnesol care ar arde cu acizii ei multe din orgoliile de întemeietori de țară pe care le au starletele politicii actuale. Ar putea arhiva neputințele și convulsiile politicii. Dar memoria le face rău politicienilor. Le-ar aminti că au promis mai mulți bani la educație și cercetare și închiderea companiilor falimentare.
Probabil că bolile de civilizație, simptomele cele mai dăunătoare ale acestei perioade sunt aroganța, solipsismul, sociopatia politicianului obișnuit. Eczemele acestor boli apar nu pe fața lui Dorian Gray de la guvern, ci în zonele cele mai neașteptate și îndepărtate ale vieții sociale: în localitățile abandonate pentru că de acolo nu vin voturile „care trebuie” pentru #echipacâștigătoare (este tag-ul digital al echipei Cîțu), în școlile surpate de promisiunile platformelor și discursurilor politice. Pe străzile neluminate, în gunoaiele care dospesc la tot locul, în fauna care foșgăie pe lângă acestea. În lipsa de perspective a absolvenților indiferent de ciclul educativ. În ratarea mortală a celor concediați după vârsta la care mai pot fi „viabili economic”. Luptele pentru un loc în ierarhia internă de partid se poartă, cum s-a văzut recent la conferința PNL de la Timișoara, cu pumnii, picioarele și bodyguarzii.
Ideea de meritocrație se reduce la masa musculară a fiecărui candidat. Ar trebui să se califice în ierarhia partidului conform categoriilor olimpice de greutate. Viața de partid este un habitat unde primează legile celui mai abil și oportunist. Unii care rămân prea mult timp (adică de la tur de scrutin la altul) să lipească afișe sau să scrie lozinci vociferează nerăbdători sau dezertează la adversarii politici, cu toată știința lor de aburit poporul și cu arhiva de anecdote compromițătoare. Când își câștigă un loc ceva mai bun în cadrul noului partid, publică radiografiile dentare ale celor din partidul din care au dezertate. Așa merg lucrurile. Toate acestea se petrec în spatele așa-ziselor competiții meritocratice: toți se laudă cu studii și diplome. Așa cum avem miliardari de carton, avem și doctori de hârtie. Lipsa de discernământ științific și oportunismul politic au făcut ravagii: de la doctoratele Elenei Ceaușescu am ajuns la imensa masă de politicieni supratitrați. Odată scuturat pomul de maimuțe și papagali plagiatori, nu rămâne niciun șoim. Unii, ca ministrul Bode, probabil pentru a nu se face de râs cu nivelul scăzut al lucrării (e un eufemism), și-a secretizat-o: nu mai poate vedea nimeni dacă e plagiată sau nu. E ca volumele scrise de pușcăriașii de lux în celulă: sunt trecute în CV, sunt luate în considerare de completul de judecată, dar nu există în nicio bibliotecă (și asta nu doar pentru că bibliotecile s-au desființat cu miile, ci pentru că nu mai există obligativitatea de depozit legal iar cărțile compromițătoare, unele cu prefețe scrise de iluștri academicieni, apar în tiraj confidențial, ceea ce le face conținutul și mai prețios).
Cel puțin în domeniul educației, totul pornește de la faptul că nu există criterii valide de evaluare, pentru că parte din sistem a intrat pe mâinile impostorilor și oportuniștilor. Analiza doctoratelor ar trebui să fie făcută arheologic: de la straturile prezente, la cele preistorice, de la doctoratele funcționale, productive (bani, funcții, autoritate, prestigiu), la cele pasive, înghețate, nefolosite. Problema doctoratelor nu este însă doar plagiatul, ci și irelevanța, superficialitate, banalitatea lor. Am citit cât m-am priceput o controversată lucrare doctorală a unei strălucite și mult idealizate procuroare și m-a izbit un dampf de sărăcie intelectuală, m-a încremenit la pagina 25 sărăcia de idei, iar la pagina 50 lipsa anvergurii științifice/intelectuale. Era, pur și simplu, un colaj de texte stângaci asociate (cu 4% plagiat ceea ce, ne spunea pe atunci CNATDU, este acceptabil!!!), fără nicio plus-valoare personală sau vreo bravură intelectuală. Probabil, îndrăznesc să spun în virtutea altor lucrări de „cercetare” doctorală pe care le-am văzut, este valabil pentru multe alte producțiuni de acest calibru. Fapt este că, pe măsură ce sapi în adâncul universităților românești, descoperi tot mai multe filoane de compost științific pe care dacă-l dizloci, și bine ar fi dacă am face-o în fine, s-ar prăbuși multe redute academice, cu tot cu profesorii-coordonatori.
De ce se scrie/concepe un doctorat în România? Ne dau afară ideile geniale? Schimbăm cursul unei discipline sau traiectoria unei teorii? Modelăm un spațiu de cunoaștere sau îl redefinim? Puține, cred, sunt astfel de teze doctorale sau opere științifice. Dar, la urma-urmei, finanțează oare cineva (Mecena de stat sau privat) asemenea cercetări, încurajează cineva excelența? Sau rămânem doar la amenințările cu tăieri bugetare? Potecile se bifurcă și mai primejdios când punem problema competenței celor care-i coordonează sau evaluează pe doctoranzi (deci a celor care evaluează excelența vârfurilor profesionale), ba chiar și a celor care stabilesc cât de competenți sunt cei care stabilesc competențele. În România cumva aceste poteci, deși se bifurcă la infinit, ajung de unde au plecat, în zona politicului: instanțele supreme care stabilesc, în cele din urmă, cine este competent sau nu - sunt Marii Anonimi din Palatul Victoria, așa aroganți și plini de ei ca o bășică de săpun. Acolo se începe și se încheie ciclul. D-aia și-au acordat doctorate, medalii, diplome, titluri: ca să aibă argumentul autorității pe toate palierele.
Lucrurile ar trebui, desigur, puse la punct, iar scrisoarea adresată președintelui statului e nu doar un avertisment, ci și un târziu început. Aș fi vrut, desigur, să văd această solidaritate mai vehement și „mai” generală în cazul publicării primelor mostre de plagiat. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Rămâne să mă întreb dacă semnatarii acestei scrisori-avertisment au făcut parte dintre zecile de mii de specialiști pe care președintele Iohannis se laudă ce i-a consultat atunci când a elaborat programul România educată!? Dacă au fost la convorbirile cu președintele, semnatarii protestului îi vor fi spus de pe-atunci de problema plagiatelor (deși ministrul de la educație este feblețea lui Iohannis și nu e CNATDU să-l poată da jos), iar dacă nu i-au spus, te întrebi de ce au tăcut? Oricum, cât de indiferent va fi fiind președintele Iohannis la tot ce mișcă în jungla socială pe care o patronează, nu se poate să nu fi auzit rumoarea pe marginea furturilor intelectuale la nivel înalt. Plagiatele sunt o tradiție culturală: s-au furat chiar și traduceri, nu mai vorbesc de discursuri politice sau programe de guvernare. Se fură idei cu snopul, se clonează partide și doctrine. Se fură texte chiar și pe FB: am văzut texte de felicitare identice la aniversarea lui Dan Barna, sub semnături diferite. Ba chiar și felicitări complexe, deturnate de la un adrisant la altul. Nu există o cultură a integrității intelectuale. De multe ori tema pentru acasă a copiilor este „copiați textul de la pagina 76”, iar examenele se bazează pe capacitatea școlarilor de a reproduce comentarii sau lecții din manuale. Creativitatea este o pasăre rară, fără pene. E fără pene că e periculoasă: de ce ai vrea în bătătură o pasăre creativă care să aibă și creier sub creastă? Să-și dea seama când o duci la tocător?
Președintele a răspuns cu promptitudine neobișnuită comunității academice spunând, în esență, că urmărește situația cu atenție și un pic de îngrijorare. Are toleranță zero, trebuie stârpită „cultura plagiatului” iar cazurile descoperite trebuie sancționate drastic. „Plagiatul reprezintă furt intelectual și este inacceptabil ca, în fața unor probe concludente, persoanele acuzate să nu facă un pas în spate, după cum se întâmplă în democrații consolidate.” Desigur, enunțuri care par decise și decisive: numai că, în plin relativism academic, în care mulți dintre cei vizibili nu sunt de fel ceea ce par a fi, cu CV-urile lor pline de prezențe ornamentale la seminarii provinciale și cu lucrări irelevante la dosarul profesional, e greu de spus cine poate prezenta probe concludente în cazul, de pildă, al furtului de idei. Pe vremuri, pentru a înșela mașinăria exterminatoare a cenzurii comuniste, creatorii inventaseră limbajul esopic. S-a dezvoltat o cultură a apropourilor și aluziilor care înșela prin ambiguitate grila de evaluare a cenzurii. În zilele noastre s-au inventat alte subterfugii similare pentru a deturna și defaza algoritmii de cenzură ai paginilor de socializare. Pui o steluță în locul unei litere, folosești figuri retorice, faci metateze înlocuind o literă cu alta și poți spune cele mai mărețe lucruri sau cele mai abjecte înjurături fără să te deranjeze nimeni. Cine va stabili ce este copiat sau nu într-un text ale cărui idei sunt de furat? Cine va pedepsi un plagiat când termenii-cheie ai textului sunt substituiți cu sinonime? Iar, dacă privim universul mai larg al societății, ne întrebăm: cine îi controlează pe controlori? Cine îi învestește cu autoritate? Cine stabilește valoarea într-un univers fără standarde? Partidul?
*Opiniile autorului nu sunt în mod neapărat aceleași cu ale Europei Libere.