În noiembrie, Moldova citește
Și suntem abia în prima zi a Salonului Internațional de Carte pentru Copii și Tineret, joi 14 noiembrie, grosul lansărilor urmând în zilele care vin, 15-17 noiembrie. (Amintesc totodată că tocmai s-a încheiat FILIT-ul ieșean, iar în câteva săptămâni începe Gaudeamus-ul, la RomExpo – asta pentru a pune într-un context mai larg acest maraton al lecturilor publice.) Toate astea țin de „partea plină” a paharului, iar FaceBook-ul îmi amintește că anul trecut, pe vremea aceasta, era în plină desfășurare campania „Cartea deschisă”, cu scriitori români contemporani de pe ambele maluri ale Prutului, sub înaltul patronaj al președintei Republicii Moldova, dna Maia Sandu, și a președintelui României, dl Klaus Iohannis. Câteva întâlniri – cu elevii venind din cinci sate la școala din Doroțcaia, de pe malul stând al Nistrului; sau cu liceenii de la „Spiru Haret” din Chișinău – au fost adevărate festinuri literare, altele mai degrabă niște „vitrine cu scriitori în carne și oase”, fără prea mare impact pentru tinerii din sală. Și cu asta, ajungem la „partea deșartă” a paharului.
De regulă, profesoarele de română îi pun pe copii să recite versuri din creația poetului invitat, iar unele, din exces de zel, să spună pe dinafară și biobibliografia autorului respectiv, ceea ce transformă întâlnirea într-un soi de „concert amatoricesc” care numai la un dialog cu tinerii cititori nu contribuie. Or, dacă e să meargă scriitorii în școli, cuvine-se s-o facă tocmai pentru a sta de vorbă cu elevii, mai cu seamă cu cei interesați de literatură – am întâlnit copii înzestrați (și citiți!) în niște sate uitate de Dumnezeu, iar unii, grație faptului că s-au tras la carte, au ajuns ulterior să-și facă studiile în marile centre universitare din Europa. Amestecul claselor, când într-o aceeași sală se află copii din clasele primare și adolescenți de liceu, e o altă carență a acestor întâlniri, fiindcă nu-ți poți adapta discursul la câteva vârste concomitent, iar să le vorbești „generalități” chiar nu se merită. Nu de puține ori am încercat să mă pun în pielea unor tineri luați de la ore sau reținuți după ore pentru a se întâlni cu un scriitor – ce vor reține dintr-o astfel de experiență? Câți vor căuta cărțile acestuia, sau cel puțin îi vor reține numele?... (Soluția găsită în unele localități – și anume, cercurile de lectură – merită toată admirația, dar câte sate/școli se pot lăuda cu asemenea cercuri?) Or, bună parte din bibliotecile raionale, sătești și școlare sunt de-o sărăcie lucie, o spun în cunoștință de cauză – nu cumva orice campanie de promovare a lecturii ar trebui să înceapă prin renovarea acestora, prin programul național de editare, și doar ocazional prin donații. De bună seamă, care-i raza de acțiune a tuturor titlurilor apărute în ultimii 10-12 ani cu sprijinul Ministerului Culturii?
Revin la „partea plină”, după ce că la fiecare întâlnire de acest gen s-au găsit mereu tineri care să intre în dialog direct – cea mai bună întrebare ce mi s-a pus vreodată într-o școală: „Vi s-a întâmplat să regretați că ați citit o carte foarte bună?” –, iar unii chiar au ținut să-și împărtășească între patru ochi cu scriitorul invitat o experiență „de nemărturisit”. Că printre cei veniți la astfel de întâlniri s-ar putea să fie și viitoarele noastre condeie, nu e nici o îndoială – întrebarea este în ce limbă vor scrie aceștia, și pe ce meridiane...
Închei cu o sugestie la temă – să se facă într-o zi, după modelul Marii Dictări Naționale din 31 august, un test de lectură cu profesorii de limbă și literatură și cu bibliotecarii, pe autorii noștri contemporani, ca să se știe câți dintre ei sunt la zi cu cititul. Asta ca să știm și noi pentru cine scriem...