Toshikazu KAWAGUCI. Înainte să ne luăm rămas-bun
După un Prolog succint în care ni se explică regula jocului, cele patru narațiuni – Soțul; Rămas-bun, Apollo!; Cererea în căsătorie; Fiica – spun, fiecare, o poveste de dragoste, fie că-i împărtășită sau unidirecțională, doar că... in absentia, de unde și regretul pentru cele făcute sau rămase în intenție. Și atunci, sigur, personajele n-au decât să se întoarcă în timp, pentru a încerca „un fel de corectare a trecutului”, atât că „chiar dacă ai ajuns în trecut, oricât de mult ai încerca, nu poți schimba prezentul”. În asemenea condiții, la ce bun această întoarcere?! vă veți întreba; iată un posibil răspuns, din partea soțului călător a cărui soție e de aproape doi ani în comă, tot el tată a două fete și un băiat crescuți mai mult de mama lor:
„Dar încercați să gândiți așa: în jumătate de an, mama voastră va fi în comă. Accidentul se va întâmpla brusc, vă va lua pe nepregătite. Și când se va întâmpla, orice regret de genul «ar fi trebuit să spun asta, ar fi trebuit să fac asta» – așa cum repet și eu acum – va fi tardiv. Indiferent ce ați spune, nu puteți schimba prezentul: mama voastră își va pierde cunoștința. E una dintre regulile întoarcerii în trecut. Nu puteți schimba destinul mamei voastre, însă amintirea zilei de azi va rămâne cu voi pentru totdeauna. De aceea, dacă nu vreți să aveți regrete la fel ca mine, pregătiți-vă mama în cele șase luni cât mai este conștientă. Iubiți-o mai mult decât ați iubit-o până azi.”
Ce te faci însă când nu mai e vorba despre pierderea unui om drag, ci a unui animal de companie? Căci, nu-i așa? „cu cât ai iubit mai mult pe cineva sau un animal de companie, cu atât a doua despărțire e mai grea”. E subiectul celei de a doua proze, Rămas-bun, Apollo!, în care – zice o femeie fără copii – „Toată viața lui, Apollo a făcut tot ce i-a stat în putință ca să ne facă fericiți pe amândoi. De aceea, nu vreau să mă întorc în trecut ca să-i prelungesc viața. (...) Dar regret enorm că nu am avut grijă de el când și-a dat ultima suflare. Că nu i-am spus rămas-bun...” Abia la capătul călătoriei află, de la soțul ei, că „de când te-a văzut plângând noaptea, Apollo a început să se prefacă adormit înaintea ta, se trezea, apoi aștepta ca tu să adormi. Abia după ce era sigur că dormi, adormea și el, lingându-ți pleoapele. (...) Și în ziua în care a murit, a așteptat ca tu să adormi înaintea lui. După ce s-a asigurat că ai adormit, a închis ochii și s-a stins în pace.”
Și mai dramatic e când refuzi o cererea în căsătorie, iar peste jumătate de an afli că acel tânăr tocmai a murit – ceea ce i se întâmplă protagonistei din Cererea în căsătorie; dar și această proză are un final neașteptat:
„– Un iubit cu nume frumos, nu?
– Nu e iubitul meu, răspunde apăsat Hikari și se întoarce cu fața către Nagare. Tânăra întinde mâna spre el. (...) Pe degetul din mijloc strălucește un inel de argint.
– Este soțul meu, continuă Hikari, mândră.”
Și ce eliberare pentru Michiko, din Fiica, să re-trăiască (altfel!) ultima întâlnire cu tatăl ei, cel care va muri peste doar câteva zile în Marele cutremur din 11 martie 2011:
„– Eu... Michiko își șterge lacrimile și încearcă cu disperare să zâmbească. Sunt fericită că sunt fiica dumitale.
Poate că nu îi iese zâmbetul perfect, poate că are o expresie ciudată. Dar nu contează. Tot ce-și dorește este să-și ia adio de la tatăl zâmbind. (...)
– Mulțumesc, tată.”
Reconfortantă, în ciuda spectrului pierderii/morții, omniprezent, cartea lui Toshikazu Kawaguci are ceva din șiretenia pildelor orientale; de bună seamă, „ce-ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât cum a fost?”
2 decembrie ’24