În centrul orașului, pe bulevardul Ștefan cel Mare, un bărbos trecea cu un coș de rafie, cu care, de regulă, oamenii se duc să-și facă piața. Bucșit cu rufe pătate și jegoase. Toate la vedere. Legăna coșul ostentativ, ca să nu-ți scape cumva ce are înăuntru. Așa cum cerșetorii își despoaie picioarele sau burta ca să li se vadă rănile, așa și el își ducea coșul, ca toată lenjeria slinoasă să-ți sară în ochi. De obicei, orice om normal își face mușama hainele sale murdare, ca nimeni să nu afle de ele, dar tipul acesta dimpotrivă, făcea tot ce putea ca să le vedem mai bine. Fără să vreau, mi-am aruncat și eu ochii peste schimburile sale împuțite și mi-am ferit dezgustat privirile într-o parte. Trecuse de Teatrul Național „Mihai Eminescu” și eu m-am întrebat oare unde se duce că parcă prin zonă nu e nicio spălătorie, dacă, într-adevăr, căuta vreo spălătorie, și nu e vreun sonat oarecare, vreun dus cu pluta, care vrea cu orice preț să iasă în evidență și să șocheze. Întâmplător, și eu mergeam în aceeași direcție și nu am putut să nu aud cum omul cu coșul cu rufe soioase din fața mea mergea fredonând o melodie.
