Război ca pacea (I)

 


Acum nu mai mult de cîteva luni, nimeni n-ar fi luat în serios o discuție despre viitorul război. După atentatele de la Paris, toată lumea informată și toți cei ce vor să informeze ajung, într-un fel sau altul, la discuția despre război care vine. Nu se știe cînd și unde dar vine. Reapariția acestei teme de discuție e ciudată. Nici un război iminent nu pîndește, dar nimeni nu-și mai face iluzii: ocazia unui conflict armat masiv poate apărea oricînd. Ceva s-a schimbat, într-adevăr. Cu sau fără argumente, multă lume simte în aer mirosul difuz al unui viitor mare conflict. Mici profeții de ziare proaste anunță cu litere mari inevitabilul al treilea război mondial. Lumea nu ia în serios asemenea petarde de presă, dar nu respinge ideea in corpore. Undeva în subconștient, mai toată lumea simte o schimabare de vremuri care conține și varianta războiului. Ce s-a întîmplat e greu de spus cu precizie. Știm, însă, că sîntem la sfîrșitul unei epoci începute acum aproape 70 de ani, în care războiul a trăit aproape numai în filme și oricum foarte departe.


Adevărat, în anii imediat următori încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, lumea a fost aproape convinsă de izbucnirea inevitabilă a unui nou război între puterile învingătoare. Multă lume socotea că situația va fi tranșată de un super război între Uniunea Sovietică și Statele Unite plus Marea Britanie. N-a fost așa. După cîțiva ani de tensiuni grave, războiul așteptat s-a transformat într-o serie prelungită de conflicte locale purtate prin intermediari. Războiul din Korea a fost urmat de războaiele din Indochina (Laos, Camogia și Vietnam și, în cele din urmă, de războiul din Afghanistan, ultimul conflict care a încălzit așa numitul Război Rece. Însă, în toată această perioadă, ipoteza unui conflict de mari proporții a dispărut din conștiința colectivă. Lumea a conchis cu toată seriozitatea că, lăsînd la o parte propaganda și campaniile pacifiste, omenirea e în siguranță. De ce? Pentru că blocul comunist și blocul capitalist sînt, pînă la urmă, doi actori raționali care știu să se echilibreze reciproc.


Partea occidentală a acestei ecuații a trecut, în special în anii ´60 și ´70, printr-o transformare spectaculoasă: un val de prosperitate economică a schimbat mentalitățile și direcția societăților. Ideile timpului au început să se deplaseze spre zone vizionare, uneori utopice. În acest cadru conceptual și emoțional, s-a desenat ipoteza unui viitor aproape paradisiac în care conflictele devin de neconceput. Consecința acestui mod de gîndire a fost reducerea treptată a cheltuielilor militare și creșterea încrederii într-o formulă politică aducătoare de pace. Garanțiile americane au apărat o Europă care a dezvoltat, în tot acest timp, o cultură internă democratică și o viziune globală bazată pe comerț și diplomație. Războiul și-a pierdut faima și ponderea. Vietnamul și Afganistanul au rămas departe, în plină eră a comunicațiilor totale și a ciclului media 24 din 24 și 7 din 7.


După 1989, odată cu prăbușirea comunismului și, aparent, a militarismului sovietic, istoria a lăsat impresia că dă dreptate democraților, pacifiștilor și liberalilor. Războiul e depășit în relațiile umane, iar democrația e contagioasă. Așa a început să circule un aforism fără autor, la care politicienii, presa și diplomații fac apel pînă în ziua de astăzi: democrațiile nu fac război între ele. După 25 de ani, e poate cazul să formulăm primele rezerve.