Este pe cale să piardă ‘Țara Sfântă’ a Rusiei”. Mai mult, capacitatea de a lupta pe apă este aproape zero

Săptămâna trecută, ultima navă de război rămasă – o fregată de patrulare din clasa Proiect 1135 – a ieșit în liniște din portul Sevastopol, care a fost principala bază a Flotei Rusiei din Marea Neagră din 2014. Purtătorul de cuvânt al Marinei ucrainene, Dmytro Pletenchuk, a sugerat că ar trebui „să ne amintim această zi”, scrie The Telegraph.

Am avertizat anterior cu privire la a trage prea multe speranțe generale din succesul maritim în acest conflict, dar ce înseamnă această retragere jenantă pe scară mai largă? Din punct de vedere operațional, pierderea portului este semnificativă, deși a fost așteptată de mult timp. Dar este amploarea rușinii suficientă pentru a avea un efect strategic?

Dintr-o perspectivă pur maritimă, aceasta este ultima dintr-o lungă listă de umilințe suferite de Flota Mării Negre de la invazia din 2022.

În aprilie 2022 a avut loc scufundarea navei amiral a flotei, crucișătorul Moskva. Acesta a fost primul indiciu public că capacitatea navelor de război rusești de a se apăra chiar și împotriva atacurilor de bază era în mare măsură absentă.

În luna octombrie a aceluiași an au avut loc primele atacuri multiple fără pilot, cu drone aeriene și maritime care au pătruns în Sevastopol și au avariat corveta Amiral Makarov.

O serie neagră de lovituri

În septembrie 2023 a avut loc un atac complex cu rachete Storm Shadow, care a avariat nava de război Minsk și submarinul Rostov pe Don, precum și clădirea sediului naval din Sevastopol. Aceste atacuri au fost permise de forțele speciale și de loviturile cu rachete asupra sistemelor rusești de apărare aeriană S-400. Conducerea navală rusă s-a retras câțiva kilometri la postul său de comandă de rezervă de la Verkhne Sadovoe, pentru ca acesta să fie lovit la rândul său câteva zile mai târziu.

Aproximativ în același timp în care Storm Shadows făceau ravagii în Sevastopol, trei nave de suprafață fără echipaj (USV) au țintit petrolierul Yaz și nava de armament Ursa Major.

În octombrie, ministrul de atunci al forțelor armate britanice, James Heappey, a descris Flota Mării Negre ca fiind „înfrântă funcțional”. Am considerat că această afirmație a fost ușor prematură din două motive. În primul rând, în acest moment, încercările Rusiei de a restricționa fluxul de cereale și alte exporturi prin Bosfor erau încă eficiente. În al doilea rând, Rusia avea încă nave și submarine în funcțiune și înarmate cu racheta Kalibr. Aceasta este o armă de croazieră puternică, cu picioare pentru a acoperi întreaga Mare Neagră, indiferent cât de departe spre est ar trebui să se retragă Rusia. Trebuie să ne amintim că, pentru a ținti o navă cu o rachetă Kalibr, trebuie să știi unde se află și încotro se îndreaptă – cunoștințe pe care rușii le aveau acum greu de obținut în vestul Mării Negre. Oamenii lui Putin șchiopătau, dar Marea Neagră rămânea disputată.

Cu toate acestea, până în decembrie, efectul cumulativ al tuturor acestor lovituri – și faptul că Rusia nu era în măsură să rezerve avioane de supraveghere adecvate pentru Marea Neagră – a însemnat că apele dintre Odesa și Insula Șarpelui erau suficient de sigure pentru navele de cereale și alte tipuri de trafic comercial. Mărfurile puteau circula în condiții rezonabile de siguranță între porturile controlate de ucraineni și apele teritoriale ale aliaților NATO România, Bulgaria și Turcia, unde rușii nu îndrăzneau să intervină.

Până în luna martie a acestui an, atacurile de suprafață cu ajutorul navei de suprafață fără echipaj (USV) Magura V5 erau în plină desfășurare și, în prezent, o treime din flota Flotei Mării Negre a fost scufundată. Acest lucru a determinat Ministerul britanic al Apărării să redenumească flota ca fiind „inactivă din punct de vedere funcțional”, o descriere mai exactă decât „înfrântă din punct de vedere funcțional”, probabil.

În luna mai a avut loc un atac multiplu asupra portului Novorossiysk, a rafinăriei Tuapse și a terminalului petrolier din apropiere. Acesta a fost efectuat de drone aeriene și de suprafață, care au învins încă o dată sistemele și tacticile de apărare rusești. Apoi, câteva zile mai târziu, arme balistice ATACMS (Army Tactical Missile System) furnizate de americani au lovit cheiul din Sevastopol, scufundând dragorul de mine Kurovets și lovind o corvetă Kalibr din clasa Karakurt – două dintre puținele nave de război rusești care nu părăsiseră Crimeea pentru siguranța relativă a Novorossiysk.

În mijlocul tuturor acestor evenimente, au avut loc două tentative de atacare a podurilor rutiere și feroviare din Kerch, una cu un camion plin cu explozibili și una cu USV-uri. Ambele s-au soldat cu pagube și facturi de reparații, dar niciuna nu a fost decisivă. Importanța podului, atât din punct de vedere tactic, cât și simbolic, îl transformă într-o țintă ATACMS validă și am sugerat în aceste pagini că o altă tentativă asupra sa este doar o chestiune de timp. Rămâne neclar dacă America a furnizat ATACMS cu focoase unitare care ar putea distruge podul, spre deosebire de cele care lansează o serie de submuniții cu fragmentație – ultimul tip ar fi mult mai puțin eficient împotriva structurilor majore.

Și așa continuă. Numai săptămâna trecută a avut loc un atac de amploare asupra instalațiilor de sprijin din Sevastopol, Rusia susținând că au distrus 33 de UAV-uri și 10 USV-uri. Acuratețea acestei afirmații (probabil exagerată), cât de multe au reușit să treacă și cu ce efect nu a fost încă stabilită.

Privind în perspectivă, există trei niveluri în acest sens.

Primul este impactul pe care îl are uzura maritimă asupra capacității Rusiei de a lupta pe mare, de a bloca comerțul și de a-și asigura propria logistică maritimă. Acestea sunt cât se poate de aproape de zero, chiar și cu unele lansatoare Kalibr încă disponibile. Este posibil să existe lansatoare și nave, dar probabil că nu au mai rămas multe Kalibr-uri pe care să le pună în ele: iar Rusia nu mai are practic nicio capacitate de a localiza și urmări ținte în cea mai mare parte a Mării Negre, ceea ce înseamnă că Kalibr-urile nu pot fi folosite chiar dacă sunt disponibile.

Incapacitatea Rusiei de a transporta provizii pe mare nu este, probabil, un factor major de-a lungul părții estice a frontului de luptă, dar la capătul vestic al liniilor frontului, toate proviziile trebuie acum să vină fie prin podurile de la Kerch, fie de la granița rusă din 2014, prin podul terestru care se află acum în întregime în zona ATACMS. Dacă podurile cad, trupele ruse de pe Nipru și din Crimeea nu vor avea nicio cale credibilă de retragere și se vor afla la capătul unor linii de aprovizionare lungi și vulnerabile.

„Pământul sfânt” al Rusiei

Așadar, al doilea punct important este statutul Crimeei în sine. Această peninsulă totemică, descrisă de Putin drept „pământul sfânt” al Rusiei, nu mai este deja o bază viabilă pentru operațiuni maritime. Există cel puțin posibilitatea ca Putin să ajungă – poate a ajuns deja – să o considere mai degrabă o povară decât un avantaj militar. Podurile Kerch sunt în raza de acțiune a ATACMS, Storm Shadow/SCALP și a USV-urilor Stalker și Magura. Ucraina a demonstrat în mod repetat că are capacitatea de a combina aceste arme pentru a obține rezultate foarte bune.

Dacă Crimeea va fi izolată și garnizoana sa – poate și civilii rămași acolo – vor muri de foame, ce va însemna acest lucru pentru întregul război? Pierderea Sevastopolului este un lucru, dar este oare pierderea „pământului sfânt” sustenabilă din punct de vedere strategic și politic pentru Vladimir Putin?

Acest lucru mă conduce la al treilea și poate cel mai important punct, cel al gestionării escaladării. Se poate spune că teama de a depăși liniile roșii ale lui Putin a fost cea care a determinat ritmul și natura răspunsului NATO și al altor aliați. Statele Unite, în special, au fost acuzate de prudență excesivă în această privință, Marea Britanie și Franța fiind lăsate să preia conducerea în furnizarea de tancuri de luptă și rachete cu rază lungă de acțiune.

Se schimbă acum această metrică ca urmare a Sevastopolului? Câte linii roșii trebuie să mai fie depășite fără răspuns înainte ca președintele Biden și echipa sa să simtă că pot crește miza? Trebuie să se fi produs o anumită mișcare la Washington. Va fi suficient pentru ca nivelurile de sprijin să devină decisive? Poate că este prea devreme să ne pronunțăm, dar este de urmărit.

Îndepărtându-ne pentru o clipă atenția de la Marea Neagră, trebuie spus că nu numai Putin a permis dușmanilor săi să treacă de liniile roșii și să nu facă nimic. Occidentul a fost și el vinovat de acest lucru. Siria în 2013 este un exemplu evident, dar, mai recent, activitatea nesfârșită a Rusiei și a Chinei pe mare s-a desfășurat într-o zonă gri în care răspunsurile proporționale și legale sunt greu de găsit. Trecând discret peste liniile roșii ale lui Putin, președintele Zelensky și susținătorii săi occidentali ripostează în sfârșit.

Este jenant să fii alungat din principala ta bază navală în singurul teatru de război activ, însă implicațiile operaționale sunt probabil mai puțin semnificative decât efectele strategice asupra gestionării escaladării, a nivelurilor de sprijin ale NATO și a moralului luptătorilor ucraineni.